Etapa din procesul de extindere supusă analizei în textul de faţă începe cu extinderea către nord. Prima cerere de aderare din partea Marii Britanii a fost formulată încă din anul 1961, adică la doar patru ani după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. A mai durat însă încă unsprezece ani, până ce Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda să se poată integra cu adevărat în Comunitate. Din ce cauză s-au întâmplat toate acestea?

De o importanţă centrală a fost opoziţia încrâncenată a preşedinţelui francez de Gaulle. Se prea poate că şi factorii de natură economică au jucat un rol anume, decisive au fost însă motivele de ordin politic, mai precis temerea că, odată cu aderarea Marii Britanii — o ţară care întreţinea strânse legături cu SUA — Statele Unite ar fi dobândit o influenţă deloc neglijabilă asupra dezvoltării Comunităţii. Iar acest lucru se afla în totală contradicţie cu viziunea lui de Gaulles despre felul în care trebuia să arate CE: o formă de cooperare a statelor naţionale suverane, ieşite din sfera de influenţă americană.

Altfel decât de Gaulles, alte state membre şi Comisia credeau că, odată ce Marea Britanie ar fi devenit stat membru, ea ar fi constituit un pol opus la pretenţiile de supremaţie ale francezilor, lucru de altfel de dorit. Cu alte cuvinte: atitudinea statelor membre a fost marcată de conflictele dintre viziunile privind felul în care avea să se dezvolte CE pe viitor. Potenţiala calitate de membru a Marii Britanii a fost văzută ca un factor care putea consolida sau, dimpotrivă, zdruncina propria poziţie în această chestiune, şi nu ca o problemă de sine stătătoare.

[începutul paginii]

Totuşi, Franţa nu putea împiedica pe termen lung extinderea. La summitul de la Haga din anul 1969, succesorul lui de Gaulles, Georges Pompidou şi-a dat acordul pentru reluarea negocierilor. Un fapt decisiv pentru această schimbare de poziţie a fost faptul că s-a reuşit, în cadrul unui package deal de mari dimensiuni, să fie luate în considerare interesele tuturor statelor membre. În cadrul acestei "soluţii la pachet", Franţa a primit, în schimbul acordului său privind extinderea, permisiunea celorlalte ţări, de a finaliza şi dezvolta proiectul Politicii Agrare Comunte. Vedeţi aşadar bine că în acest caz au intrat în joc interese sectoriale cât se poate de serioase.

Consecinţele pe termen lung ale acestei prime extinderi asupra cursului procesului de integrare nu pot fi enumerate aici în detaliu. Este însă clar faptul că, odată cu Marea Britanie şi Danemarca, au aderat două ţări care dădeau cu totul alte sensuri rolului jucat de Comunitate. Pentru amândouă, CE era în primul rând o comunitate economică, de pe urma căreia sperau să poată profita. Pentru nici una dintre cele două ţări nu se punea problema suplimentării măsurilor de limitare a suveranităţii naţionale. În ambele ţări, până şi statutul de membru al CE constituia un motiv de diviziune a opiniei publice.

Această situaţie iniţială a fost într-o mare măsură răspunzătoare de faptul că — având în vedere necesitatea de luare a deciziilor conform principiului unanimităţii — dezvoltarea Comunităţii a fost marcată, în anii 70 şi la începutul anilor 80 de permanente situaţii de criză şi de momente de stagnare.

Extinderea către sud, văzută prin prisma schemei noastre, lasă să se întrevadă foarte bine, cum, în acest caz, toţi factorii determinanţi au avut de jucat un rol important.