|
| |
Model de analiză -
Conţinut:
Originile şi elementele modelului
|
De unde provine modelul? |
Analize
temeinice ale proceselor de extindere ce au avut loc până la această oră
au arătat faptul că au existat cinci factori care au jucat un rol
important de fiecare dată, influenţând decursul şi rezultatul acestora
într-o foarte mare măsură. Dorim să ne deservim, în cele ce urmează, de
această constatare, construind pe baza ei un mic model, care ne va ajuta
să înţelegem mai bine procesul de extindere. |
|
Tratate |
Un prim factor
determinant sunt prevederile Tratatelor, adică reglementările din cadrul
UE, care stabilesc felul în care trebuie să aibă loc procesul de
extindere. Pentru că este, de exemplu, o mare diferenţă între a decide
în unanimitate în favoarea extinderii, sau doar cu majoritatea voturilor.
La fel de important este de văzut şi cine trebuie să îşi dea acordul în
acest sens.
Mai multe informaţii privind aceste prevederi din Tratate veţi găsi
la finalul acestei părţi.
Să vedem mai întâi care sunt ceilalţi factori, pentru a avea laolaltă
toate componentele modelului. |
|
Tensiune între extindere şi aprofundare |
Cu toate că în
Tratate au existat încă de la început reglementări privind
extinderea,
nu s-a întâmplat niciodată ca CEE, CE sau Uniunea şi/sau
statele ei membre să depună eforturi egale şi continue în vederea
extinderii bazei de membri. Motivul pentru acest lucru a fost mai
ales temerea, în fond pe deplin justificată, că o bază mai mare de
membri presupune şi un grad mai mare de eterogenitate, care
va îngreuna cooperarea în mod considerabil. De aceea, cererile de
aderare au fost discutate întotdeauna din perspectiva întrebării
dacă şi în ce măsură o extindere ar putea avea repercusiuni negative
pentru aprofundarea procesului de integrare. Acest raport
tensionat între extindere şi aprofundare constituie cel de-al
doilea factor determinant din cadrul modelului.
În tot cazul —
iar acest lucru o arată foarte clar extinderile de până acum —
hotărârile privind aderarea noilor membri nu au fost, până
astăzi, niciodată consecinţa exclusivă a unei alegeri între
extindere şi aprofundare. Definitorii pentru comportamentul
actorilor comunitari au fost, în schimb, alţi trei factori
centrali.
|
|
interese sectoriale speciale |
Primul dintre
aceşti factori este reprezentat de suma intereselor speciale
ale statelor membre în anumite domenii, adică de faptul că
anumite ramuri ale economiei ar putea suferi unele dezavantaje
de pe urma apariţiei produselor mai avantajoase la preţ din
ţările candidate. Să ne gândim doar la sectorul agricol şi la
rezistenţa Franţei faţă de extinderile către sud.
|
|
interese naţionale |
Un
alt factor sunt interesele "naţionale" - adică faptul că o extindere
ar putea veni în detrimentul posibilităţii anumitor state membre de
a influenţa luarea deciziilor. Acest lucru are rezonanţă de exemplu
în ceea ce priveşte problema distribuţiei voturilor în Consiliul,
fapt amintit în toate cursurile din acest complex.
|
|
capacitate decizională a sistemului UE |
Ultimul factor
este cel constituit de temerile exprimate de statele membre, precum şi
de toţi ceilalţi actori, precum şi a Comisiei sau a Parlamentului
European, în ceea ce priveşte consecinţele pe care o extindere le-ar
putea avea asupra capacităţii decizionale a sistemului UE. |
[începutul paginii]
Factori determinanţi ai procesului de extindere
Schema de analiză arată după cum
urmează.
[începutul paginii]
Tratatele
Înainte de a vă arăta cum să
folosiţi modelul pentru Faza 1, timpul scurs între prima cerere de aderare a
Marii Britanii din anul 1961 şi aşa numita extindere AELS, care, în anul 1955, a
inclus Finlanda,
Austria şi Suedia, haideţi să enumerăm pe scurt prevederile Tratatului în ceea
ce priveşte extinderea.
|
Tratatele de la Roma: Preambul şi Art. 237 |
Problema
extinderii a fost
tratată încă
din Tratatele de la Roma. Astfel, în Preambul se vorbeşte
despre voinţa clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât
mai strânse a popoarelor europene. Celelalte popoare din Europa
sunt chemate să adere la ideile descrise în Preambul.
Mai mult, într-un
articol separat,
Articolul 237,
a fost reglementată procedura privind aderarea noilor membri.
Conform acesteia, orice stat european are dreptul să ceară
statutul de membru. Consiliul, căruia i se adresează această
cerere, decide mai apoi cu unanimitate de voturi, după ce a
primit în prealabil avizul Comisiei. Condiţiile de aderare sunte
reglementate printr-un acord semnat între statele membre şi
statul care doreşte să se integreze. Acest acord trebuie
ratificat de toate statele membre, conform prevederilor
constituţionale.
|
|
De la AUE:
PE trebuie să îşi dea acordul |
Aceste prime
prevederi s-au schimbat însă
încă de la
prima mare revizuire a Tratatului, Actul Unic European (AUE), în
perioada următoare urmând a fi necesar şi acordul Parlamentului
European.
|
|
Dezvoltarea, după Maastricht |
Această
reglementare
a fost preluată şi în Tratatul de la Maastricht,
mai concret în Articolul O al Tratatului UE, care a înlocuit
Articolul 237 din Tratatul CE. Ea a rămas valabilă şi după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam — de
data aceasta, în cadrul Articolului 49 din Tratatul UE.
Nenumăratele
reglementări noi din
Tratatul de la Nisa,
şi mai ales cele din aşa numitul „Protocol privind extinderea UE“,
stipulează în primul rând felul în care urmează a fi alcătuite
organele UE, indicând, în plus, şi majorităţile necesare într-o
Uniune cu 25, respectiv 27 de membri.
|
|
Prevederile din Tratate pe scurt |
În schema de mai
jos vă sunt prezentate reglementările prevăzute de Tratate în ceea ce
priveşte extinderea UE:
 |
Astfel dispuneţi de toate
cunoştinţele care vă sunt necesare pentru a supune analizei complicatul proces
de extindere. Vom începe, în acest sens, în prima etapă, cu o scurtă prezentare
a perioadei dintre depunerea primei cereri de aderare a Marii Britanii din 1961
şi extinderea AELS din 1995, spre care vă trimite linkul următor.
[Autor: Prof. Dr. Wolfgang Schumann]
[începutul
paginii]
|
