Chiar dacă la început nu a fost vorba decât de o simplă asociere, de acordarea de sprijin financiar şi de enunţarea unor probleme de interes comun, acest lucru s-a schimbat considerabil odată cu decizia Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993. Aici a fost deschisă calea în vederea depunerii candidaturilor de aderare pentru toate TECE asociate, acest lucru fiind valabil însă doar în cazul în care aceste ţări dovedeau că îndeplinesc aşa numitele "criterii de la Copenhaga". Printre aceste condiţii se număra, de exemplu un cadru instituţional stabil şi democratic şi respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, precum şi trecerea la o economie de piaţă.
În plus, UE aştepta de la TECE ca acestea să preia întreaga legislaţie a UE şi să se asocieze ţelurilor Uniunii Politice, precum şi a unei uniuni economice şi monetare. Schema de mai jos rezumă dezvoltarea până în acest moment.

După depunerea cererilor oficiale de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei în perioada 1994 -1996, Consiliul European a cerut Comisiei – după cum este prevăzut în Tratate – să întocmească raporturi privind situaţia din fiecare ţară candidată, pentru a vedea în ce măsură aceasta îndeplinea criteriile de aderare şi dacă era capabilă să preia obligaţiile ce îi reveneau odată cu obţinerea statutului de membru al UE.

Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000, care vizau includerea tuturor statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul Europei a fost de acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles, şi cu propunerea de a convoca conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea demarării negocierilor concrete de aderare într-o primă fază doar cu acele ţări care se remarcaseră prin îndeplinirea unora din condiţiile necesare, şi anume cu Estonia, Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi Cipru. Negocierile cu acest "prim val" de ţări candidate — aşa numitul "grup de la Luxemburg" — au fost demarate în primăvara anului 1998.
În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis demararea negocierilor şi cu cel de-al "doilea val", cu "grupa Helsinki" (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu aceste ţări au început în mod oficial la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles.

Schema de mai jos surprinde evoluţia evenimentelor pe parcursul perioadei analizate de noi aici.

În noiembrie 2000, Comisia a publicat un document strategic privitor la extindere, care cuprindea o „hartă“, care asigura UE că era capabilă să primească în rândurile ei, de la sfârşitul anului 2002, noi membri. Consiliul European de la Nisa, în cadrul căruia a fost iniţiat şi Tratatul de la Nisa (ratificat la 26.02.01), prin care UE urma să fie organizată astfel încât să facă faţă, din punct de vedere instituţional, extinderii viitoare, a aprobat acest document.

Interesant în ceea ce priveşte factorii noştri determinanţi este şi faptul că la acest summit s-a mai hotărât convocarea unei Convenţii privind viitorul UE, care urma să pregătească conferinţa interguvernamentală pentru o Constituţie europeană din anii 2003/2004. Cel puţin la fel de interesant este şi faptul că statele candidate au fost invitate să participe la această Convenţie, fără să aibă însă posibilitatea să blocheze soluţiile găsite de statele membre.