|
| |
Structura instituţională în
pilonul 2: PESC şi PESA
|
Începuturile:
PCE |
În ceea ce priveşte dezvoltarea
celui de-al doilea pilon, Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC), am văzut deja în Cursul 2 că procesul de integrare a
adus cu sine, de-a lungul evoluţiei sale, necesitatea unei
coordonări şi înţelegeri mai bune în ceea ce priveşte problemele de
politică externă. Un prim acord în acest sens a fost încheiat în
anul 1970. În acest acord a fost stabilit cadrul instituţional
pentru aşa numita Cooperare Politică Europeană (CPE), după cum
urmează:
De o
importanţă deosebită în acest sens este faptul că aici era vorba
despre o formă de cooperare pur interstatală a ţărilor membre a CE,
delimitată însă strict de CE, lucru cerut de unele state membre, şi
mai ales de Danemarca şi Marea Britanie, care aveau o
poziţie fundamentală puternic interguvernamentală faţă de CE.
Deciziile erau luate, la fel ca în cazul cooperării internaţionale
tradiţionale, în unanimitate;
în ceea ce privea conţinutul, era vorba despre un schimb lejer de
informaţii şi, în unele cazuri, de verificarea poziţiilor adoptate.
Au urmat şi alte etape, pietre de
hotar fiind Actul Unic European, CE şi Cooperarea Politică Europeană
(CPE), precum şi Tratatul de la Maastricht, prin care a fost
instituit PESC ca al doilea pilon din structura Uniunii. În cele ce
urmează, vom vedea cum arată structura instituţională a acestui
pilon.
|
[începutul
paginii]
|
PESC în Tratatul de la Maastricht |
Schema de mai jos ne
arată, la aproape 20 de ani după instituirea PCE, unele
tendinţe importante în dezvoltare.
În primul rând, strânsul angrenaj cu CE, demonstrat,
printre altele, şi de implicarea Comisiei, precum şi de
faptul că Comitetul Politic, parte a cooperării
interstatale PCE, nu îşi mai transmite proiectele
Consiliului de Miniştri în mod direct, ci prin
intermediul Comitetului Reprezentanţilor permanenţi -
parte instituţională a pilonului CE. În plus, paleta de
activităţi ce îi stă la dispoziţie
(vezi partea dreaptă a schemei) a fost extinsă în mod
considerabil; pentru a se putea folosi de ea însă, este
nevoie de o unanimitate de voturi.
|
[începutul
paginii]
|
Factori determinanţi ai
structurii instituţionale a PESC |
Toate acestea ne readuc la întrebarea care ne-a
însoţit de-a lungul întregului complex tematic de
faţă:
care sunt factorii determinanţi
principali ai procesului de integrare, mai
precis, care sunt factorii determinanţi ai
cooperării din politica externă? În prima jumătate a
anilor 90 s-a făcut simţită, în continuare, puterea enormă
a acelor factori care au însoţit şi influenţat încă
de la început cooperarea din domeniul politicii
externe, şi anume poziţiile fundamentale diferite
faţă de suveranitatea naţională şi, implicit,
forma de alcătuire a cooperării din politica
externă, precum şi orientările speciale din acest
domeniu.
Aceşti
factori nu au putut împiedica manifestarea altor
determinanţi precum
schimbările din sfera
internaţională şi, în strânsă legătură cu
acestea, noile provocări, sau practicile,
vechi de decenii, din politica externă.
Situaţia din fiecare stat membru,
poziţiile acestora faţă de UE şi faţă de
problema suveranităţii naţionale, precum şi
diferenţele dintre ele au făcut ca
schimbările să nu se poată petrece decât
în paşi mici. Toate acestea au contribuit,
totodată, şi la faptul că reglementările erau
deseori paradoxale,
punând probleme la aplicare şi trebuind să fie
tot mereu supuse revizuirilor.
|
|
PESC în Tratatul de la Amsterdam |
Toate acestea se
arată şi în dispoziţiile privind PESC din Tratatul de la Amsterdam,
intrat în vigoare la 1 mai 1999. Este introdus un "Înalt
Reprezentant pentru PESC" (Javier
Solana), care, în sfârşit, reuşeşte să contureze imaginea politicii
externe europene, dotând-o cu o unitate de planificare strategică şi de
alarmă imediată, care asigură recunoaşterea din timp a situaţiilor
internaţionale relevante pentru PESC şi care, astfel, urma să schimbe
caracterul reactiv al politicii externe europene.
În plus, a fost
înlesnită procedura decizională, prin faptul că abţinerile nu aveau să
mai blocheze luarea hotărârilor; trecerea absolut necesară la deciziile
majoritare nu s-a înfăptuit însă. Remarcabil a fost totuşi faptul că -
după ce acest subiect fusese tabuizat decenii de-a rândul în cadrul
cooperării externe a statelor membre CE - în sfârşit, deşi, la început,
destul de ezitant, politica de securitate şi de apărare a început să
joace un rol important. |
[începutul
paginii]
|
Dezvoltarea PESA |
În mod cu totul
surprinzător, tocmai acest sector a reuşit să se dezvolte cu o
rapiditate uluitoare între anii 1998-2001 - şi anume mai ales în
afara marilor revizuiri aduse Tratatului de la Amsterdam şi Nisa -,
ducând la apariţia Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA),
creând aşadar braţul militar al PESC. O prezentare mai detaliată a
acestei dezvoltări este imposibilă aici, din pricina spaţiului
limitat. În plus, ea nu este nici necesară, pentru că pe noi ne
interesează mai mult felul în care este structurat pilonul al doilea.
|
|
PESC şi PESA după Tratatul de la
Nisa |
Structura instituţională a celui de-al doilea pilon este, conform
Tratatului de la Nisa, după cum urmează:
 |
[începutul
paginii]
|
CPS |
Comitetul
Politic al CPE se transformă, odată cu Tratatul de la Nisa (Articolul 25)
în Comitetul Politic şi de Securitate (CPS). Acesta
se ocupă de toate aspectele PESC, urmând să funcţioneze
totodată şi ca „motor“ al PESC şi PESA. CPS ţine sub
observaţie cursul evenimentelor internaţionale relevante
pentru PESC/PESA (funcţie analitică), pentru a putea oferi
Consiliului pe Probleme Generale (Consiliul Miniştrilor de
Externe), pe baza analizei sale, recomandări în ceea ce
priveşte elaborarea politicilor de urmat
(pregătirea deciziei). În plus, CPS se asigură că
politicile, asupra cărora s-a ajuns la un consens, sunt
implementate
(controlul implementării) şi constituie punctul de legătură
în ceea ce priveşte schimbul de informaţii dintre diversele
instituţii şi actorii implicaţi în structurile PESC/PESA —
inclusiv NATO (funcţie de legătură).
Această instituţie a cunoscut aşadar, prin
Tratatul de la Nisa, o creştere evidentă.
|
|
Comitetul pt. aspecte civile ale
administrării situaţiilor de criză |
Încă din iunie 2000 există o altă nouă instituţie
civilă a PESC — Comitetul pentru aspectele civile ale
administrării situaţiilor de criză. Acest Comitet funcţionează
conform noului concept de securitate, ocupându-se de aspecte privind
prevenirea crizelor şi elaborând planuri de soluţionare a
situaţiilor de criză prin mijloace civile. Comitetul îşi înaintează
propunerile CPS-ului. Şi Comisia este reprezentată în acest Comitet.
Astfel este creată legătură cu pilonul UE, unde există deja
potenţiale de administrare civilă a situaţiilor de criză.
|
|
Insituţii militare noi |
În încheiere, ne
vom îndrepta atenţia asupra a două instituţii militare noi:
Comitetul Militar al UE (CMUE)
şi Statul Major al UE (SMUE).
 |
[începutul
paginii]
|
Comitetul militar |
Comitetul Militar
reprezintă cel mai înalt for al Consiliului şi conduce toate
activităţile militare. Faţă de CPS, el adoptă o funcţie de
consultant pe probleme militare, oferind linii directoare
Statului Major. CMUE este alcătuit din şefii de state majore
din statele membre. Preşedinţia Comitetului este asigurată
de un general sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu
pe termen de trei ani.
|
|
Statul major |
Statul Major
(SMUE) îndeplineşte — la fel ca CPS — funcţii de analiză şi
planificare în vederea îndeplinirii Misiunilor
Petersberg. Mai concret, acesta se ocupă cu alerta timpurie, estimarea
situaţiilor şi planificarea strategică. Pentru a-şi putea îndeplini în
mod eficient funcţiile, el întreţine relaţii permanente cu statele
majore naţionale şi cu NATO. SMUE este o direcţiune generală în cadrul
Secretariatului Consiliului şi are cca. 100 de angajaţi. |
|
Structura instituţională în pilonul 2: bilanţ |
După prezentarea
şi analiza atâtor instituţii din pilonul al doilea şi a legăturilor
extrem de complicate dintre ele, vom încerca să ne reamintim despre ce
este de fapt vorba aici. Trebuie, în fond, să documentăm structura
instituţională deosebită a UE, unicitatea acesteia, în întregul ei, iar
acest lucru presupune şi cel de-al doilea pilon. Mai trebuie să
înţelegem de unde provine această unicitate, pentru a putea înţelege mai
bine procesul de integrare.
În acest sens,
trebuie să remarcăm faptul că în cazul PESC şi PESA s-a mers, din punct
de vedere instituţional, pe o cu totul altă cale decât în cazul primului
pilon, caracterizat de o mare măsură de supranaţionalitate.
Să ne gândim doar la numărul mare de domenii politice comunizate,
de rolul activ pe care îl au Comisia şi Parlamentul European în acel
polon, sau de sentinţele care vin să stimuleze elementul supranaţional
date de Curtea Europeană de Justiţie.
Nimic din toate
acestea nu se regăsesc în al doilea pilon. Într-adevăr, de la CPE şi
până la Nisa, şi chiar şi după aceea, a existat o tendinţă remarcabilă
de dezvoltare în direcţia extinderii sarcinilor, precum şi a unei
instituţionalizări şi diferenţieri instituţionale a cooperării. A lipsit
însă şi saltul calitativ care a existat, de exemplu, în politica
monetară. Aici a putut fi observat mai degrabă un joc al elementelor
interstatale şi supranaţionale, primele dintre acestea fiind în mod cert
predominante. Gândiţi-vă numai la faptul că, de regulă, deciziile se iau
în unanimitate.
Motivul poate fi
găsit în însuşi domeniul despre care vorbim, şi anume în politica
externă, care a fost, în fond, mereu în apanajul statului naţional
suveran; iar acest lucru trebuie pus în legătură cu atitudinile adânc
înrădăcinate în cultura politică a statelor membre în ceea ce priveşte
felul în care trebuie să decurgă cooperarea în cadrul UE. Acest lucru nu
a putut să împiedice faptul că unele constrângeri funcţionale imense,
vezi evenimentele din fosta Iugoslavie, inclusiv războiul din Kosovo,
şi-au lăsat amprenta vizibilă, în sensul recurgerii la politica de
apărare, dar a făcut ca acest lucru să ia forma instituţională
complicată, ba chiar greoaie, pe care v-am prezentat-o în acest capitol. |
[Autor: Prof. Dr. Wolfgang
Schumann]
[începutul
paginii]
|
