Uniunea Europeană

Consiliul European pe scurt

În timp ce Consiliul Miniştrilor a fost ancorat încă de la începuturi în Tratat, acest lucru nu este valabil şi pentru Consiliul European. Acesta a luat naştere odată cu întâlnirile la vârf între şefii de state şi de guverne, membri ai CE, care au avut loc începând cu 1969. La început, aceste summituri s-au derulat la intervale neregulate; prin decizia luată la Summitul de la Paris din 1974, aceste întruniri au dobândit numele de Consiliul Europei, devenind o instituţie permanentă, fără să fie totuşi incluse şi în Tratatul CE. Misiunea Consiliului era de a dezbate pe temele centrale ale CE, şi mai ales pe tema Cooperării Politice Europene (CPE), prin care se încerca ajungerea la un acord cu privire la politica externă, o temă instituţionalizată deja în anul 1970 pe baze interstatale. Având în vedere alcătuirea acestuia, Consiliul a devenit — fără să fie menţionat în nici unul dintre Tratate — cel mai important organ de decizie.

De la Tratatul de la Maastricht:  stabilirea liniilor directoare pt. dezvoltarea Uniunii

Rolul său a fost stabilit cu mai multă precizie prin Actul Unic European (AUE) din anul 1986. Tratatul de la Maastricht a preluat prevederile AUE în această privinţă, confirmând Consiliul în funcţia sa de forţă motorie a unificării europene şi de îmbinare a unor domenii distincte. Astfel, în articolul D din Tratatul Uniunii se specifică următoarele: "Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia, stabilind obiectivele politice generale în vederea bunului mers al acestei dezvoltări." Acelaşi lucru este stabilit şi în liniile directoare pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, acolo unde Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la data de 1.5.1999, prevede Consiliul chiar şi cu competenţa de a formula directive pentru Uniunea Europei Occidentale (UEO). În plus, Consiliul European intervine şi atunci când, în cadrul anumitor domenii specifice, miniştrii însărcinaţi cu acestea nu pot ajunge la un consens, fiind astfel necesară adoptarea unor "pachete" (package deals) generale.

Concluzii

Consiliul European, componentă interstatală a Uniunii Europene, a crescut în importanţă de-a lungul ultimilor decenii. Puterea sa de influenţă urma să devină şi mai mare odată cu introducerea noii Constituţii, care s-a confruntat cu un eşec după voturile negative obţinute la referendurile din Franţa şi Olanda. Ar fi totuşi greşit să credem că toate acestea semnalează o posibilă tendinţă spre interstatalitate în cadrul UE.
Informaţiile privind Curtea de Justiţie, dar mai ales cele privind dezvoltarea procesului de integrare din cursurile 2 şi 3 ne-au arătat foarte clar că trendul se îndreaptă în direcţia supranaţionalităţii. Trebuie să înţelegem că concomitenţa acestor tendinţe contrastante îşi găsesc expresia în arhitectura acestei structuri instituţionale unice.
Ţinând cont de obiectivele pe care ni le-am propus la începutul complexului tematic de faţă, ne-am rezumat discuţia privind instituţiile de la nivelul UE la cele cinci organe principale. Informaţii privind celelalte instituţii de la nivel supranaţionale pot fi găsite, de exemplu, pe internet - pentru a numi doar una dintre posibilele surse - în cadrul portalului Uniunii Europene.