Această explicaţie este confirmată şi de faptul că ideea în sine de Constituţie a fost susţinută de majoritatea cetăţenilor UE (61%), după cum o arată rezultatele sondajului efectuat de Eurobarometer în iulie 2005, atât în Franţa (53%), cât şi mai ales în Olanda(67%), calitatea de membru al UE fiind considerată a fi pozitivă! În schimb, scepticismul manifestat faţă de continuarea procesului de extindere şi mai ales faţă de o posibilă aderare a Turciei este tot mai mare.

Pentru a vă explica toate acestea la modul concret, ne vom folosi de exemplul unui element deosebit de important, dacă nu chiar decisiv, pentru a vă demonstra ce înseamnă îngreunarea luării deciziilor, vezi dispoziţiile privind majoritatea calificată. Schema de mai jos prezintă pe scurt cele mai importante aspecte în acest sens.

Este vorba aşadar, în ceea ce priveşte structura instituţională şi regulile de decizie, despre o situaţie extrem de dificilă, care îngreunează foarte mult procesul decizional şi capacitatea de acţiune a Uniunii. Pe de altă parte, prezentarea noastră făcută asupra istoriei UE ne-a arătat că este totuşi posibilă depăşirea blocajelor chiar şi prin mijlocul unanimităţii. Să ne gândim doar la proiectul pentru piaţa internă şi la Actul Unic European, care au devenit realitate, după o perioadă de stagnare ce a ţinut aproape 20 de ani în urma unui vot unanim (!).

Totuşi numărul sporit de state membre şi, implicit, eterogenitatea, nu lasă să se întrevadă perspective prea favorabile. O analiză mai detaliată ne arată, într-adevăr, că există cinci linii conflictuale principale, care, după extindere, au devenit şi mai pregnante.

În primul rând, conflictul dintre ţările bogate şi cele sărace. Acest conflict nu este unul nou, el fiind resimţit încă de la jumătatea anilor 80, între statele membre relativ înstărite, precum Germania, şi ţările mai sărace, precum Grecia, Portugalia sau Spania, care au profitat de pe urma fondurilor structurale şi de coeziune ale UE.
Acest conflict s-a aprofundat însă odată cu extinderea. Bunăoară, statele care au aderat la data de 1 mai 2004 contribuie, în medie cu un total de PIB pe cap de locuitor, care nu se ridică nici măcar la jumătatea celui înregistrat în cadrul UE 15! În plus, există şi foarte multe deosebiri între noile state membre.
De aceea, UE trebuie împărţită în trei grupe de state: o grupă de vârf, în care intră majoritatea ţărilor din UE 15; o grupă de mijloc, care include ţările cele mai sărace din UE 15 (Grecia, Portugalia, Spania) şi statele cele mai bogate din noul val (Cipru, Slovenia, Malta, Cehia, Ungaria) şi, în fine, grupa a treia, cu cele mai sărace state, printre care se numără Polonia şi cele trei ţări baltice.
Nu trebuie să ne aşteptăm însă doar la conflicte între grupa 1, pe de o parte, şi grupele 2 şi 3, pe de cealaltă. Trebuie să ne aşteptăm la unele conflicte de proporţii între grupele 2 şi 3, mai ales în cazul stabilirii mecanismelor şi criteriilor pentru distribuţia mijloacelor de susţinere financiară.
 

[începutul paginii]

 

Este aşadar vorba, după cum aţi putut vedea, despre o constelaţie cu totul diferită şi cu mult mai dificilă decât cea din anii dinaintea Actului Unic European şi a proiectului pentru piaţa comună. Trebuie, în plus, să ţinem cont şi de faptul că, în schema de mai sus, nu am luat în calcul un factor esenţial, şi anume de capacitatea cu totul nouă de influenţă a populaţiei din statele membre, care îngrădeşte şi mai mult posibilităţile de acţiune ale guvernelor aflate în proces de negociere.
Privind această schemă, s-ar putea să începem să privim cu teamă viitorul dezvoltării UE. Trebuie totuşi să reţinem că această imagine nu este completă: în fond, există, aşa cum putem observa din istoria UE, şi unii factori care tind să conducă spre identificarea unor soluţii viabile. Să privim şi următoarea schemă.

În primul rând, există numeroase provocări externe, care pretind Uniunii răspunsuri comune – răspunsuri pe care aceasta le-a găsit întotdeauna în trecut.
În al doilea rând, există codul de legi, bazat pe aproape 80.000 de pagini de texte juridice, există efectul legăturilor, rezultate din acesta, dintre domenii şi presiunile funcţionale, care exercită presiune tot în direcţia găsirii unei soluţii comune.

 

Şi, în fine, în cel de-al treilea rând, nu există, în fond, doar statele membre şi reprezentarea lor în structura Uniunii, în Consiliul UE şi Consiliul European, asupra cărora ne-am îndreptat, în mod limitat, atenţia în schemele de mai sus. Mai există şi instituţiile supranaţionale, care s-au folosit întotdeauna în mod iscusit de aceste provocări externe şi presiuni funcţionale, pentru a impune soluţii supranaţionale şi de a contribui la dezvoltarea UE.

Totuşi, probabilitatea ca Uniunea să-şi poată continua activităţile în acelaşi fel cu toate cele 25 - şi, în curând, 27 - de state membre, este, din motivele amintite mai sus, destul de mică. Mai probabilă pare găsirea unor soluţii care să fie flexibile, la care nu toţi trebuie să participe întru totul, aşa cum am văzut că s-a întâmplat în cazul Schengen sau al uniunii monetare.
În tot cazul, se vede că atunci când unanimitatea este neapărat necesară – vezi reacţiile la dorinţa exprimată de o ţară sau alta de a adera – atitudinile sunt cu mult mai rezervate decât altădată. Acest lucru nu ar trebui să constituie o problemă în cazul aderării sigure a Bulgariei şi României, dar va afecta cu siguranţă negocierile cu Turcia, precum şi cu statele balcanice.