Uniunea Europeană

Convenţia ca nouă metodă de elaborare a unei revizuiri a Tratatului

Lucrările Convenţiei

În conducerea fostului preşedinte francez, Giscard d’Estaing, şi a doi vicepreşedinţi, această Convenţie, care cuprindea 15 reprezentanţi ai şefilor de state şi de guverne (adică câte un reprezentant din fiecare stat membru), 30 de membri ai parlamentelor naţionale (2 din fiecare stat membru), 16 membri ai Parlamentului European şi 2 reprezentanţi ai Comisiei, s-a întrunit pentru prima oară la data de 1 martie 2002. În afara acestora, la şedinţele Convenţiei au putut participa şi observatori: doi reprezentanţi ai Comitetului Economic şi Social, trei reprezentanţi din partea partenerilor sociali europeni, şase reprezentanţi ai Comitetului Regiunilor şi Mediatorul European.

Implicarea în lucrările comitetelor de decizie ale UE s-a putut face datorită faptului că preşedintele Convenţiei urma să prezinte la fiecare întrunire a Consiliului Europei un raport oral cu privire la stadiul lucrărilor, urmând ca mai apoi să informeze Convenţia în privinţa reacţiilor şefilor de state şi de guverne.

2002-2003: Întrunirile Convenţiei


Sfârşitul anului 2003: conferinţă interguvernamentală

În această formulă, Convenţia s-a întrunit în perioada 28 februarie 2002 - 20 iunie 2003, în tot acest timp lucrând la proiectul pentru o Convenţie europeană.

La 4 octombrie 2003 a început, sub preşedinţie italiană, summitul interguvernamental care avea să supună dezbaterii acest proiect şi să-l adopte până la summitul de la Bruxelles din 13 decembrie 2003. În ciuda speranţelor pe care şi le făcuse toată lumea, participanţii nu au izbutit să ajungă la un consens, mai ales din pricina diferendelor de opinie privind compunerea Comisiei şi distribuţia voturilor în cazul deciziilor luate cu majoritate calificată. Vă mai amintiţi, probabil, de disputa dintre Spania şi Polonia, pe de o parte, şi celelalte state, mai ales Germania şi Franţa, de cealaltă parte. Despre ce a fost totuşi vorba? În cele ce urmează, vă vom răspunde pe scurt la această întrebare, pe baza unei scheme pe care o cunoaşteţi deja din pagina dedicată celei de-a 6-a etape.
 

Interesele naţionale ca factor determinant central

Era aşadar vorba despre unul dintre cei mai importanţi factori de influenţă, cu care ne vom întâlni şi în cursul 5, când vom analiza procesul de extindere: interesele naţionale - dorinţa, de a dispune în cadrul structurii UE de cât mai multă influenţă, respectiv temerea, de a putea pierde această influenţă. Un element care are întotdeauna consecinţe negative, atunci când, din motive funcţionale urgente, este necesară găsirea unei soluţii supranaţionale şi abandonarea competenţelor, fapt cu care statele naţionale nu sunt de acord.
 

octombrie 2004: semnarea Tratatului Constituţional

La începutul lunii ianuarie, preşedinţia irlandeză a întreprins o nouă încercare de a duce negocierile spre un final încununat de succes până în iunie 2004. Doar spre reamintire: la 1 mai 2004 urma să aibă loc marea extindere, ce avea să cuprindă 10 state noi, iar Constituţia nu era încă gata.

După îndelungi dezbateri dificile, la 18 iunie 2004, a fost atins, în sfârşit, consensul. Ceremonia de semnare, la care au participat şefi de stat şi de guverne, precum şi miniştri de externe, a avut loc la sfârşitul lunii octombrie 2004, în aceeaşi încăpere în care, cu exact 50 de ani mai înainte, fuseseră semnate Tratatele de înfiinţare ale CEE. Mai jos se află fotografia făcută cu această ocazie.



Statele candidate Bulgaria, România şi Turcia nu au semnat decât actul final. Croaţia nu a putut participa decât ca observator, pentru că nu se implicase în lucrările de elaborare a Constituţiei.
 

Noiembrie 2004: Intrarea în funcţie a Comisiei Barroso

[începutul paginii]

Procesul de ratificare al Tratatului Constituţional

În noiembrie 2004 a început şi procesul de adoptare a Constituţiei de către cele 25 de state membre, în cea mai mare parte prin proceduri parlamentare, dar şi prin referenduri. Startul l-a dat, încă de la jumătatea lunii noiembrie 2004, Lituania (Parlament), apoi au urmat Ungaria(Parlament, 20 decembrie 2004), Slovenia (Parlament, 01.02.2005), Italia (Parlament, 06.05.2005), Grecia (Parlament, 19.04.2005), Slovacia (Parlament, 11.05.2005), Spania – prima ţară care a organizat un referendum – (76,73 %: da; 17,24: nu; participare la vot = 42,32%; confirmată de Parlament la 19.05.2005) şi Austria (Parlament, 25.05.2005), precum şi Germania(Parlament, 27.05.2005).



Apoi s-au urmat însă, unul după altul, două eşecuri - lovituri dure date proiectului Constituţiei Europene, din pricina cărora aceasta nu avea să mai intre în vigoare, cel puţin nu în forma iniţială. În primul rând, referundumul din Franţa de la 29 mai 2005, în care Tratatul constituţional a fost respins de o majoritate clară de 54,87% (nu), faţă de 45,13% (da), cu o participare demnă de luat în seamă de 69,74%. Şi, la doar câteva zile mai târziu, a avut loc referendumul din Olanda, la care 61,8% dintre participanţii la vot au răspuns cu "nu" şi doar 38,2%, cu "da". Iar acest lucru s-a întâmplat în două state membre fondatoare ale CEE!

Astfel, alegătorii au dat un semnal clar guvernelor lor, demonstrându-le că UE nu mai putea continua în ritmul ales de ea. Votul ferm pozitiv obţinut la referendumul din 10 iulie 2005 din Luxemburg nu a putut schimba cu nimic situaţia.

Astfel se nasc două întrebări, la care trebuie neapărat să răspundem. Care au fost motivele care au stat la baza acestor voturi negative? Care au fost consecinţele acestora? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări în cadrul analizei din etapa următoare, Etapa 8.