Uniunea Europeană

Extindere enormă a domeniilor de activitate a CE

Predominarea cooperării interstatale în piloanele 2 şi 3

Acestei tendinţe puternic dezvoltate de supranaţionalizare din cadrul pilonului CE i se opune însă predominarea cooperării interstatale din ceilalţi doi piloni, precum şi faptul că, la nivelul fiecărui domeniu în parte, nu mai cooperează toate statele membre, având astfel de a face cu o integrare graduală. Faptul că, având în vedere această situaţie, este posibil ca foarte curând să fie necesar un nou set de modificări, a fost prevăzut după cum se pare şi de cei care au conceput Tratatul, aceştia prevăzând în articolul N, alineatul 2, ca în anul 1996 să aibă loc o nouă conferinţă interguvernamentală, care să verifice anumite reglementări incluse în Tratat.
 

Bilanţ provizoriu

Întrebări

De ce tendinţa de dezvoltare de la o cooperare limitată la anumite sectoare, la o cooperare atot-cuprinzătoare?

Una dintre întrebările fundamentale cu care ne confruntăm este cu siguranţă, cum de s-a putut ajunge — în pofida întregii opoziţii, în parte masive, despre care am aflat deja — la o atât de impresionantă dezvoltare, limitată iniţial pe sectoare, dar atotcuprinzătoare spre final. În cadrul CECO, doar un singur sector fusese supus comunizării, şi anume cel al cărbunelui şi al oţelului. În CEE existau la început doar puţine domenii comunizate, vezi mai ales uniunea vamală şi piaţa comună, politica agrară şi de comerţ exterior. Odată cu apariţia AUE s-a ajuns la o extindere considerabilă a domeniilor de activitate comunitară (politica mediului, a cercetării şi tehnologiei etc.). Prin intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii, toate domeniile au fost atrase practic, într-o formă sau alta, spre cooperare.

De ce tipul de cooperare este diferit de la un  domeniu la altul?

Această constatare ne conduce direct spre cea de a doua întrebare: Cum de această cooperare din aceste domenii a fost concepută şi organizată atât de diferit. Există domenii, precum Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, care au fost separate de către statele membre în mod conştient de CE, domenii în care hotărârile se iau cu unanimitate de voturi şi în care domină forme tradiţionale de cooperare interstatală. Dar chiar şi în cadrul pilonului CE există nenumărate diferenţe între domeniile politice, ca de exemplu în ceea ce priveşte procedurile decizionale în vigoare, (unanimitate versus majoritate calificată sau posibilităţi minore şi până la majore — în cazul procedurii de codecizie — de influenţare pentru Parlamentul European).

Mai abstract: cum oare pot coexista elementele supranaţionale cu cele interstatale? Să ne gândim doar la Compromisul de la Luxemburg, care a consolidat rolul statelor membre şi al elementului interstatal, precum şi la constituţionalizarea, din aceeaşi perioadă, a Tratatelor prin CEJ, fapte care au condus la supranaţionalizare. Sau să ne reamintim cei trei piloni din Tratatul Uniunii, simbol elocvent al acestei înlănţuiri de elemente supranaţionale cu elemente interguvernamentale.
 

Factori determinanţi

Bineînţeles că într-un asemenea bilanţ provizoriu - în cadrul căruia nu am mai inclus şi perioada de aproximativ zece ani, în care a avut loc o dezvoltare deosebit de dinamică, care va face însă obiectul Cursului 3 - nu putem formula sisteme şi concluzii în ceea ce priveşte factorii determinanţi ai procesului de integrare. În parcursul nostru prin cele patru decenii de proces de integrare au transpărut însă anumiţi factori care ar putea contribui cu siguranţă la formularea unor răspunsuri pentru problemele fundamentale enunţate mai sus. Vă vom da în cele ce urmează două exemple în acest sens.
 

Spill-over

Diferite viziuni asupra formelor de cooperare

Un al doilea exemplu îl constituie coexistenţa elementelor supranaţionale şi interguvernamentale în domenii precum relaţiile externe, Comunitatea fiind responsabilă cu politica comerţului exterior, aceasta fiind aşadar organizată la nivel supranaţional, în vreme ce politica externă şi de securitate se desfăşoară, în mod tradiţional, în cadrul celui de-al doilea pilon interguvernamental. Este oare posibil, ca în acest caz să fie important un factor pe care l-am tot întâlnit, mai ales în contextul negocierilor cu privire la modificarea Tratatului, şi anume diferitele viziuni ale statelor membre asupra formelor de cooperare — să ne gândim doar la unele ţări precum Marea Britanie sau Danemarca, pe de o parte, şi la Italia şi Germania, pe de cealaltă parte —, precum şi în contextul a nenumărate alte domenii politice şi al unor probleme individuale? Dacă s-ar întâmpla astfel, atunci capacitatea de acţiune ar fi cu siguranţă limitată, iar, în timp, acest lucru ar duce în mod inevitabil la o multitudine de tipuri de cooperare şi proceduri decizionale distincte, ca de exemplu cele pe care vi le-am prezentat în cazul nou-createi Uniuni Europene, apărute în urma Tratatului de la Maastricht. În orice caz, există o mulţime de motive să credem că aici ar fi vorba de un model de dezvoltare caracteristic procesului de integrare.

Rezumat Curs 2

Atât deocamdată în ceea ce priveşte acest scurt bilanţ provizoriu, care trebuie însă să vă fi dovedit cât de interesantă poate fi o cercetare analitică a istoriei procesului de integrare. Aspectele prezentate în acest bilanţ vor face, alături de alte informaţii necesare, obiectul următorului curs (3), în cadrul căruia ne vom concentra asupra perioadei 1993 - 2005, adică asupra tendinţelor din dezvoltarea UE de după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. La final însă, un scurt rezumat al celor aflate până acum.