Analiza procesului
de integrare (I): Prezentare generală
Procesul de
integrare 1951-2005 pe scurt - tendinţe şi probleme
Astfel ajungem la scurta
prezentare promisă despre cei aproximativ 60 de ani de proces de integrare, de
la CECO 1951 şi până la eşecul referendurilor din Franţa şi Olanda de la
jumătatea anului 2005.
Schemele de mai jos vă vor arăta la ce trebuie să vă aşteptaţi
şi ne vor ghida ca un fir roşu prin cursurile 2 şi 3.
Vom reţine mai ales două aspecte principale, şi
anume
evoluţia Tratatelor,
care au constituit fundamentul pentru o extindere continuă a domeniilor de
activitate a UE. În acest sens, ne vom concentra pe întrebarea „Cum s-a ajuns la
acest lucru?“. Ştim, în fond, foarte bine, că statele naţionale nu doresc să îşi
scape din mână competenţele. Dar şi în ceea ce priveşte extinderea bazei de
membri vom încerca să vedem
- mai ales în
cursul 5 -,
care au fost motivele - pentru UE, dar şi pentru ţările candidate la aderare, de
a se decide în favoarea integrării în UE.
Prima schemă, care acoperă perioada de la înfiinţarea CECO, în anul 1951, şi
până la
Tratatul de la
Amsterdam din 1999, ne demonstrează că schimbările
majore au survenit doar la intervale mai lungi de timp. Astfel, de la
constituirea CEE şi până la prima revizuire mai importantă a Tratatului, Actul
Unic European, din anul 1987, au trecut aproape 20 de ani. Din anii nouăzeci
însă, schimbările au început să se succeadă într-un ritm mai alert.
Imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa
în anul 2003 a apărut proiectul de Constituţie europeană, care prevedea alte
modificări fundamentale. Aşadar, dezvoltarea UE a devenit şi mai dinamică! În
plus, în această perioadă survine înlocuirea - cu o încărcătură simbolică
considerabilă -, în cele 12 state participante la uniunea monetară, a monedelor
naţionale cu moneda Euro, precum şi stabilirea datei de aderare pentru alte zece
state la 1 mai
2004.
Cea de-a treia schemă ne poartă în anul 2004. În acest an se produce aderarea
celor 10 ţări din Europa centrală şi de est, precum şi a Maltei şi a Ciprului,
aderare ce a venit să schimbe pentru întotdeauna înfăţişarea UE - un aspect pe
care îl vom discuta pe larg atât la finalul
cursului 3,
cât şi în cadrul cursului 5.
Aşa cum reiese şi din imaginea de mai sus, în iunie 2004 au avut loc pentru
prima dată alegeri directe pentru PE, cu participarea celor 10 noi state UE, iar
puţin mai târziu au fost încheiate negocierile de aderare cu Bulgaria şi,
aproape încheiate, cu România. În plus, UE a luat hotărârea să înceapă în 2005
negocierile de aderare cu Croaţia şi cu Turcia.
Tot în luna Octombrie a avut loc, în cadru festiv, semnarea noii Constituţii la Roma,
un loc deja intrat în istorie, acolo unde în 1957 se semnaseră şi Tratatele CEE.
Constituţia urma acum să fie aprobată în ţările membre de parlamente şi/sau,
prin referenduri, de către populaţie.
În fine, în noiembrie, noua Comisie condusă de Barroso intră în funcţie şi – în
strânsă legătură cu acest eveniment – modificările la nivel instituţionale aduse
de Tratatul de la Nisa, care prevedeau, printre altele, reducerea numărului
membrilor Comisiei, precum şi recalibrarea voturilor în Consiliu, intră în
vigoare.
În ansamblu, putem spune că procesul integrării europene din ultimii ani capătă
un suflu dinamic pregnant, mai ales dacă îl comparăm cu dezvoltarea cin primele
două decenii, când de la o modificare a Tratatului la alta au trecut aproape 20
de ani!
Această tendinţă avea însă să se schimbe în mod dramatic în anul 2005, un an
marcat de două evenimente aflate în strânsă legătură: în primul rând eşecul
procesului constituţional prin votul negativ înregistrat în Franţa şi Olanda.
Acest lucru a dus la o situaţie de criză, la o stopare temporară a dezvoltării.
Concret, acest lucru a însemnat că UE trebuia să se mulţumească deocamdată cu un
cadru instituţional – reglementările prevăzute de Tratatul de la Nisa –, care nu
mai erau suficiente pentru o Uniune cu 25 şi, în curând, cu 27 de state membre.
Ce a însemnat acest lucru au arătat-o, de exemplu, importantele negocieri
bugetare pentru perioada 2007-2013, care au avut loc la mijlocul anului 2005, în
cadrul cărora nu s-a reuşit atingerea unui consens.
Odată cu eşecul referendurilor a crescut însă, în mod evident, şi scepticismul
faţă de continuarea procesului de extindere. Vocile venite din partea UE, care
avertizau Bulgaria şi România că le va fi întârziată aderarea, se făceau tot mai
tare auzite. Chiar şi începerea negocierilor cu Turcia, planificată pentru luna
octombrie, a stat sub semnul întrebării până în ultimul moment din pricina unor
conflicte de anvergură din interiorul UE. Până la urmă însă, negocierile cu
Turcia, dar şi cu Croaţia, au putut fi demarate.
UE se găseşte aşadar din nou într-o situaţie de criză. De aceea este cu atât mai
important să ştim cum a ştiut să se descurce cu problemele din trecut. Pentru
că o analiză a acestora, în sensul contextului prezentat la
începutul cursului 2,
ne-ar putea oferi indicii cu privire la felul în care situaţia prezentă ar putea
evolua pe viitor.
[Autor: Prof. Dr. Wolfgang Schumann]
