Uniunea Europeană

Introducere: Trăsături centrale ale procesului de integrare



Tensiune: supranaţional - interguvernamental

Scurta perioadă de dezvoltare pe care am analizat-o până acum ne-a permis să recunoaştem o trăsătură centrală a procesului de integrare, care îl marchează ca nici un altul, şi anume, tensiunea permanentă dintre entităţi supranaţionale precum CECO şi tendinţele mai degrabă interstatale, aşa cum le găsim în Tratatele CEE, unde s-a putut constata un transfer al competenţelor de la nivelul organelor supranaţionale la cel al statelor membre. Această tensiune poate fi regăsită şi în perioada pe care o vom analiza aici, şi anume perioada de la înfiinţarea CEE şi până la prima mare modificare a Tratatului, aşa-numitul Act Unic European (AUE), din anul 1987.

Tensiune: extindere - aprofundare

Cea de-a doua situaţie de tensiune, caracteristică nu doar pentru perioada dintre CEE şi AUE, ci chiar şi pentru zilele noastre, este cea dintre elementele extindere şi aprofundare. Aceste două elemente vor alcătui firul roşu călăuzitor, de-a lungul analizei noastre a dezvoltării UE, mai ales că se află şi în relaţie directă cu întrebările formulate la început.
 

Tendinţe supranaţionale

Să începem cu tendinţele supranaţionale manifestate în această perioadă:
 

	crearea unor instituţii comune pentru cele trei Comunităţi pre-existente, şi anume pentru CEEA, CECO şi CEE, prin aşa numitul Tratat de Fuziune, ratificat în anul 1965 şi care a intrat în vigoare în anul 1967.
	înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre prin alocarea de mijloace proprii Comunităţii, prin decizia Consiliului din anul 1970.
	instituirea Curţii Europene de Conturi, precum şi alocarea unei mai mari puteri bugetare Parlamentului European prin aşa numitul "Tratat de la Bruxelles" din anul 1975.
	introducerea sistemului de alegeri directe pentru Parlamentul European, din anul 1976, ratificată de toate statele membre în anul 1978. Primele alegeri directe au avut loc în anul 1979.

Acestea au fost rezultatele formale, clare, care indicau o tendinţă de dezvoltare supranaţională.

[începutul paginii]

Un factor de influenţă şi mai important a fost instituirea Curţii Europene de Justiţie (CEJ). Printr-o serie de decizii inovatoare, Tratatul CEE, care în forma sa iniţială purta clare trăsături interstatale, a fost modificat într-un mod fundamental, acesta fiind prevăzut cu elementele unei Constituţii funcţionale. Astfel s-a impus, printre altele, principiul aplicării directe a dreptului CE. CEJ a instituit, în plus, şi principiului supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului naţional, iar curţile de justiţie naţionale au fost incluse, printr-o strategie extrem de iscusită, în jurisprudenţa CE, ele fiind încurajate să se adreseze CEJ în cazul în care au nelămuriri cu privire la dreptul CE.

Astfel, prin crearea CEJ, a fost instituit un sistem juridic, asemănător celor din cadrul sistemelor naţionale, dar care depăşea tot ceea ce era cunoscut la acea vreme în ceea ce privea relaţiile interstatale. Acest sistem a devenit trăsătura definitorie şi cea mai importantă a unicităţii CEE.

În fine, trebuie să mai amintim şi un alt element deosebit de important, şi anume faptul că în perioada studiată de noi aici au fost atrase, rând pe rând şi mai ales începând cu anii optzeci, tot mai multe domenii politice în sfera colaborării din cadrul CE. Prin urmare, AUE a stabilit doar în scris ceea ce se practica încă cu mult înainte.
 

Tendinţe interguvernamentale

Încă o dată, în favoarea argumentului interstatal, în anul 1969 a fost instituită o entitate de coordonare a statelor membre în ceea ce privea politica externă – aşa numita Cooperare Politică Europeană (CPE). Aceasta a reprezentat, printre altele, o reacţie la extinderea care inclusese Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, CE dezvoltându-se astfel din ce în ce mai într-un organism de mărime internaţională. Important pentru ceea ce ne interesează pe noi este faptul că CPE a avut loc în afara cadrului CE şi, la început, în mod conştient fără nici o legătură cu acesta, menţinând principiul decizional al unanimităţii - aşa cum se obişnuia în toate relaţiile normale internaţionale.
 

Tensiune: extindere - aprofundare

Ajungem astfel la cel de-al doilea element de tensiune – extindere versus aprofundare. Vă prezentăm, în cele ce urmează, cum au decurs evenimentele. Extinderea Comunităţii în perioada dintre CEE şi AUE a decurs în trei etape.
 

	extinderea spre nord, cu includerea Danemarcei, Irlandei şi a Marii Britanii (1973)
	extinderea spre sud (I), cu includerea Greciei (1981)
	extinderea spre sud  (II), cu includerea Spaniei şi Portugaliei (1986)

Comunitatea şi-a dublat astfel în mai puţin de 20 de ani numărul iniţial de membri, fapt care a condus la o serie de consecinţe importante, despre care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează. Mai întâi trebuie însă să constatăm că valurile de extindere au presupus întotdeauna şi aprofundarea cooperării. Bunăoară, valul de extindere din 1973 a oferit impulsuri importante în vederea constituirii CPE, iar extinderile către sud au încurajat, printre altele, instituirea şi dezvoltarea politicilor regionale.

[începutul paginii]

Cealaltă urmare, mai problematică: numărul sporit de state membre a condus la un grad sporit de eterogenitate a intereselor şi poziţiilor adoptate în ceea ce privea scopul deservit de CEE şi dezvoltarea ulterioară a acesteia, fapt care a influenţat în mod decisiv capacitatea decizională. Să ne gândim doar la faptul că în această perioadă, dat fiind Compromisul de la Luxemburg, deciziile erau luate încă prin unanimitate de voturi.
 

Factorii determinanţi ai AUE

Astfel ajungem la punctul final al etapei de aproape 20 de ani, Actul Unic European (AUE), prima mare modificare a Tratatului. Prima întrebare care se impune aici este, fără îndoială, cum a putut fi posibil acest lucru, după două decenii de îngheţ al dezvoltării formale a CE, de unde au venit impulsurile necesare, ce factori au contribuit la realizarea Actului. Vom aminti aici trei:
 

	în primul rând, gradul crescut de indecizie în contextul unanimităţii voturilor (Compromisul de la Luxemburg) şi interesele eterogene (extindere).
	în al doilea rând, temerile exprimate, la începutul anilor optzeci, de politicieni de marcă, de a rămâne, din această pricină şi din cauza lipsei unei pieţe comune adevărate, în urma SUA şi Japoniei.
	în al treilea rând, faptul că, fie condiţionat de schimbarea de guvernare (în Marea Britanie, în 1979 - Margaret Thatcher, în Germania, în 1982 preluarea puterii de către Kohl şi noi alegeri în 1983), fie prin procese de redefinire a platformelor-program (Franţa: Mitterand se detaşează de politica socialistă economică de până atunci), ideologia guvernelor din unele mari state membre s-au aliniat în mod vizibil.

Conferinţa interguvernamentală, programul pentru o piaţă internă şi AUE

În acest context, unele state membre şi, nu în ultimul rând, Comisia, au luat o serie de iniţiative, care aveau ca scop redresarea Comunităţii. Toate aceste iniţiative au rezultat în aşa numitul program pentru o piaţă internă, prin intermediul căruia, până la finele anului 1992, urmau a fi înlăturate toate restricţiile comerciale încă existente între statele membre, şi mai ales restricţiile comerciale non-tarifare, cu scopul de a realiza o piaţă cu adevărat comună şi în decizia Consiliului Europei din 1985, de a organiza o conferinţă inter-guvernamentală în vederea modificării Tratatelor de la Roma, conform articolului 235 din Tratatul CEE, fapt care a condus, în fine, la AUE.

Inovaţiile aduse de AUE

Inovaţiile aduse de AUE, cuprindeau pe scurt:
 

	Includerea unei serii de domenii politice noi în cadrul politicii specificate în Tratat. Printre acestea se numărau politica mediului, menţionată anterior, dar şi politica cercetării şi a tehnologiei, precum şi politica regională.
	Realizarea pieţei interne ca obiectiv inclus în Tratat.
	Modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja existente. Aici era vorba, printre altele, de introducerea unei noi proceduri de decizie, care prevedea majoritatea calificată în cadrul Consiliului Miniştrilor, precum şi modalităţi de influenţare cu mult mai puternice pentru Parlamentul European, care până în acel moment nu avusese decât o funcţie consultativă.
	reglementări, pentru întâia oară prevăzute în Tratat, în ceea ce priveşte cooperarea dintre statele membre în domeniul politicii externe, reglementări care se aflau totuşi în afara Tratatului CEE.

Bilanţul celei de-a treia etape

Din punct de vedere al politicii constituţionale, toate acestea au reprezentat un pas important în direcţia supranaţionalizării, iar în domeniul politicii materiale, o extindere de proporţii a formulei de integrare, adică a domeniilor politice incluse în cooperarea, prevăzută în Tratat, în cadrul CE — astfel pot fi rezumate într-o singură frază modificările aduse de AUE. Trebuie însă să fim conştienţi de faptul că aceste schimbări nu ar fi fost posibile fără nenumăraţii paşi făcuţi în anii ce au urmat instituirii CEE, precum şi fără experienţele acumulate în această perioadă la nivelul cooperării dintre statele membre. Mai trebuie, de asemenea, subliniat şi faptul că aceste schimbări au devenit, la rândul lor, factori importanţi de influenţă în dezvoltarea ulterioară.