Calea spre CEE

Cea de-a doua etapă cuprinde perioada de la intrarea în vigoare a Tratatului CECO şi până la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE). După eşecul din 1954 al planurilor ambiţioase de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare — şi, în strânsă legătură cu aceasta, a unei Comunităţi Politice Europene —, adică al unei cooperări la nivel supranaţional într-un domeniu extrem de sensibil şi de politizat, s-a pus întrebarea "şi acum ce ar trebui să mai facem"? Dată fiind situaţia, guvernele statelor Benelux au propus noi demersuri în vederea integrării, care se concentrau de pe acum pe domeniul economic.

1955: Conferinţa de la Messina

Propunerile statelor Benelux au fost enunţate cu ocazia Conferinţei de la Messina, la mijlocul anului 1955, de către miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO, fiind extrem de bine primite. În cele ce au urmat, a fost stabilit un comitet alcătuit din reprezentanţi guvernamentali sub conducerea ministrului belgian de externe Paul-Henri Spaak, care urma să elaboreze un raport, invitând şi Marea Britanie să ia parte la dezbateri. Marea Britanie s-a retras însă în noiembrie 1955, pentru că nu credea că planurile sale privind crearea unei zone de liber schimb, pe cât de liberă şi-o dorea această ţară, puteau fi realizate.

1956: Raportul Spaak

Raportul Spaak, prezentat în aprilie 1956 a devenit astfel baza negocierilor care au avut loc pe parcursul anului, care urmăreau echilibrarea - destul de dificilă în parte - a intereselor, mai ales între Germania şi Franţa.

1957: Semnarea Tratatelor de la Roma;
înfiinţarea CEE

Până la urmă s-a ajuns totuşi la un consens: Tratatele pentru instituirea unei Comunităţi Economice Europene (CEE) şi a unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (CEEA) au fost semnate la data de 25 martie 1957 la Roma — "Tratatele de la Roma" — de către cele şase state membre ale CECO (vezi imaginea de mai jos). Toate aceste Tratate au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Elementele Tratatului CEE
 

În centru: politicile comune

În cele ce urmează vă vom prezenta pe scurt conţinutul Tratatului CEE, la care ne vom limita atenţia în această scurtă prezentare a celor 60 de ani de integrare. Interesul principal exprimat în acest Tratat era îndreptat asupra instituirii unei pieţe comune, adică a desfiinţării totale a barierelor comerciale dintre statele participante, instituind tarife vamale externe comune precum şi o politică comercială comună. Acestea erau şi obiectivele menţionate în majoritatea dispoziţiilor cuprinse în Tratat. În schimb, anumite reglementări cu privire la coordonarea politicii economice şi monetare, precum şi la alte domenii, ca de exemplu politica agrară, a transporturilor sau a anumitor aspecte din politica socială, au păstrat în parte un caracter mai general.

Putem aşadar observa - comparând acest Tratat cu Constituţiile naţionale - că este vorba de o situaţie cu totul şi cu totul diferită. În vreme ce în cazul Constituţiilor naţionale nu se menţionează practic nimic despre politicile adoptate sau despre domenii individuale, dispoziţiile specifice constituie nucleul Tratatului CEE..
 

Elementele Tratatului CEE pe scurt

Instituţii

Bineînţeles că şi acest Tratat conţine anumite dispoziţii constituţionale clasice, şi anume acolo unde este vorba de instituirea structurii instituţionale pentru noua Comunitate şi de raporturile dintre organisme. În acest punct, şi anume cel al instituţiilor, ne vom concentra doar asupra câtorva elemente-cheie, urmând a ne ocupa de acestea în mod extensiv şi exclusiv în cadrul Cursului 4.

Transferul competenţelor în favoarea statelor membre

Fundamentul pentru crearea cadrului instituţional a fost Tratatul CECO, fapt dovedit şi de denumirile folosite pentru cele trei organisme (Consiliul Miniştrilor, Adunarea, Curtea de Justiţie), preluate de la CECO. În locul Înaltei Autorităţi a fost instituită o Comisie, care urma să devină iniţiatoarea politicii comunitare, implicându-se totodată şi în procesul de aplicare a acesteia, şi aflându-se, în plus, şi în posesia unor competenţe proprii. În raporturile Comisiei cu Consiliul Miniştrilor a existat - spre deosebire de cazul CECO - un transfer semnificativ de competenţe în favoarea Consiliului, şi astfel a statelor membre.

Bilanţul celei de-a doua etape

În ceea ce priveşte factorii determinanţi ai procesului de integrare, putem spune, la finalul celei de-a doua etape, că, în mod cert, amintirea încă extrem de vie a războiului şi, implicit, interesul principal în vederea menţinerii păcii au trecut tot mai mult pe un plan secundar, în schimb, interesele statelor naţionale autonome fiind tot mai importante. Acest lucru s-a putut observa, printre altele, în mai sus menţionata trecere a competenţelor dinspre Comisie înspre Consiliul de Miniştri şi reprezentanţii statelor naţionale din nou-înfiinţata CEE.