Uniunea Europeană

Menţinerea păcii prin înfiinţarea organizaţiilor internaţionale

Analiza procesului de integrare europeană va începe cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi întrebarea: cum s-a ajuns la înfiinţarea acesteia?

Un motiv decisiv în acest sens a fost, cu siguranţă, catastrofa reprezentată de cel de-al Doilea Război Mondial, care, în perioada postbelică, a stat la baza constituirii unui număr de organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi războaie şi care să garanteze convieţuirea paşnică a popoarelor. Vom aminti aici, printre altele, înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, încă din anul 1945, constituirea Fondului Monetar Internaţional, tot în 1945, precum şi a GATT, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. În fine, nu putem trece cu vederea nici înfiinţarea Consiliului Europei, al cărui statul a fost semnat, de către membrii fondatori în mai 1949.
 

Căutarea unor forme de cooperare mai strânsă

Tuturor organizaţiilor - atât internaţionale, cât şi europene - menţionate mai sus aveau în comun faptul că luau forme pur interstatale de cooperare — chiar dacă, în ceea ce priveşte Consiliul Europei, la congresul de la Haga au fost emise, de către aşa-numiţii "federalişti", revendicări cu mult mai extensive —. Apărătorii ideii unui stat federal european, adică cei care susţineau o formă mult mai intensivă de cooperare, au încercat aşadar să obţină, măcar în anumite domenii, un mai mare grad de integrare, nutrind speranţa că astfel se va ajunge la o extindere progresivă a domeniilor de cooperare.



Din partea Franţei au fost oferite premisele concrete în sensul acestei strategii, care, în plus, venea să răspundă anumitor interese naţionale: cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a oţelului. Această formă de cooperare urma să monitorizeze tendinţele de dezvoltare din industria grea germană, dar urmărea, în aceeaşi măsură, să încurajeze procesul de împăcare dintre statul francez şi cel german. Astfel, în mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe teritoriile Republicii Federale Germane şi ale Franţei, aşa numitul "Plan Schuman". .
 

Aprilie 1951: Semnarea tratatului de înfiinţare a CECO

La numai o lună după prezentarea acestui plan a fost convocată o conferinţă interguvernamentală, care urma să dezbată pe acest subiect, iar la scurt timp după aceea, în aprilie 1951, Tratatul CECO a fost semnat la Paris de către reprezentanţii Franţei, ai Republicii Federale Germania, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei (vezi imaginea de mai jos).


 

CECO ca organizaţie supranaţională

Astfel au fost puse bazele unei organizaţii cu totul noi, iar acest lucru din două motive: aici era vorba nu doar de o zonă de liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Statele membre au renunţat în mare măsură la principiul de suveranitate, în favoarea aderării la noile instituţii supranaţionale.
 

Structura instituţională a CECO

Structura instituţională consta astfel, aşa cum reiese şi din schema alăturată, din patru instituţii centrale: aşa numita Înaltă Autoritate, cu nouă membri care urmau să-şi execute sarcinile într-un mod independent de statele membre. Competenţele acestei autorităţi, conferite prin Tratat, erau foarte cuprinzătoare, printre acestea numărându-se interzicerea acordării de subvenţii sau, în anumite condiţii, controlul preţurilor. Deciziile Înaltei Autorităţi în aceste domenii urmau a fi valabile şi obligatorii în toate statele membre!



Consiliul Miniştrilor, alcătuit din câte un reprezentant din fiecare ţară, era destinat coordonării procesului de sancţionare între Înalta Autoritate şi guverne. În plus, acesta urma să supravegheze în anumite cazuri - dar nu în toate - activităţile Înaltei Autorităţi. De exemplu, era absolut necesar acordul Consiliului Miniştrilor în ceea ce priveşte declararea unei crize manifeste, premisă a lucrului cu cote de producţie. Modul de votare în cadrul Consiliului depindea de problema în cauză, existând mai multe variante: unanimitate, majoritate calificată şi majoritate simplă.
Adunarea Comună, compusă din reprezentanţii parlamentelor naţionale avea funcţii pur consultative. Cea de-a patra şi ultima instituţie, înfiinţată împreună cu CECO, a fost Curtea de Justiţie, a cărui sarcină era să emită judecăţi pe baza Tratatului în cazul conflictelor iscate între statele membre, între organele CECO, precum şi între statele membre şi organisme.
 

Bilanţul primei etape: CECO - o organizaţie inovatoare

În încheierea acestei prime etape din istoricul UE trebuie să reţinem neapărat faptul că odată cu înfiinţarea CECO au fost puse bazele unui organism cu totul nou, fundamental diferit de toate celelalte organizaţii înfiinţate în acea perioadă: o structură în cadrul căreia s-au pus bazele cooperării interstatale, dar care dovedea şi anumite trăsături, care, până în acel moment, nu fuseseră caracteristice decât sistemelor politice naţionale.